Mihail Sebastian

Vineri, 25 martie 1938

Primavara, insuportabila primavara... toata saptamina am trait cu speranta ca voi pleca azi la Balcic. E sarbatoare. Buna Vestire - şi facind miine punte, intorcindu-ma marti la Bucuresti, puteam avea foarte usor o vacanta de cinci zile, din care patru zile pline la Balcic. Ma vad in curte la Paruseff, pe chaise-longue, singur, cu marea in fata, ma vad in training intr-un Balcic pustiu, lenevind la Mahmut, la ponton, într-o barcă... Toate ar fi fost uitate, toate ar fi fost vindecate. Am atitea sa uit, atitea sa vindec. Dar din lene, din nehotarire, din prostie, am ramas sa ma tirasc in Bucurestiul asta de primavara, in care nu am pe nimeni dincolo de casa, unde nu sunt nici singur, nici nesingur, si unde ceasurile, zilele trec extenuante si sterpe.
Ce sa astept, ce sa vreau? Poate un efort de vointa, poate o hotarire rece, tenace, de a lucra, nu pentru placerea lucrului, cit pentru a scapa de sentimentul asta de inutilitate.

Marti, 19 aprilie 1938

Cuvantul suprimat de duminica.
La ce a mai aparut? Ca sa aibe timpul sa comita doua-trei infamii! Ca sa poata vorbi despre „pseudosavantul" Freud? Ca sa afirme ca avocatii evrei mutilati la Tribunal s-au batut intre ei?
As vrea sa-i pot vorbi intr-o zi profesorului despre toate astea, nu ca sa i le reprosez, ci ca sa-i aduc aminte despre un Cuvantul care intr-adevar lupta pe vremuri „cu viziera ridicata".

Neliniste, ingrijorare. Intrebari fara raspuns. Garda de Fier ares­tata, un complot descoperit sau „regizat", zvonuri cite vrei si o complecta tacere a ziarelor, care nu spun absolut nimic, dindu-ti dreptul sa crezi orice.
Vreau sa plec la Balcic, pentru vreo zece zile, dar ma intreb daca o plecare nu e imprudenta. Nu pot uita ca vacanta de Craciun mi-a fost intrerupta oribil de guvernul Goga, atit de neasteptat, atit de putin probabil, atit de absurd. Inca un accident de acelasi gen nu e poate exclus - si nu as vrea sa ma surprinda departe de casa.

Duminica - pentru ca umblau tot felul de zvonuri despre arestarile gardistilor - i-am telefonat lui Mircea si pe urma m-am dus sa-l vad.
Era acolo, venita putin mai tirziu, Marietta - cu totii erau indignati de arestari si de suspendari pe care le gaseau stupide, arbi­trare si ilogice. Voiam sa le spun ca asta e dictatura, pe care si ei o doresc, cu conditia ca sa nu-i loveasca personal, si sa le permita, in schimb, lor, si numai lor, sa loveasca.
M-am retinut insa. La ce bun sa deschid, cu o ironie sau o aluzie, o rafuiala pe care va trebui s-o am intr-o zi cu ei, deschis si fara nici un sentimentalism?

Balcic. Simbata, 30 aprilie 1938

Sunt de o saptamina aici. Tot la vila Dumitrescu, unde mi-am regasit camera de anul trecut.
De ce n-am scris intre timp nici un rind aici? Poate pentru ca ma urmarea gindul paginilor de jurnal scrise exact acum un an, in aceeasi camera, in fata aceleiasi mari cu o mie de culori, cu o mie de toane - si pe care, pe urma, citeva luni mai tirziu, aveam sa le pierd la Paris, o data cu manuscrisul romanului. Le revad, de parca ieri le-as fi avut in mina...

Cite lucruri de notat... Le-am lasat pe toate sa treaca la intimplare, iar acum cind se apropie reintoarcerea acasa, am impresia ca las in urma mea nu o saptamina de lene, ci zece, cinsprezece.

Ieri, toata ziua gol, pe mare. Am fost la Ecrene cu Cicerone, Julietta (nici azi nu stiu cum o mai cheama), sora-sa si maiorul. Pe plaja la Ecrene, descult, gol, am umblat prin padure (neverosimila padure, la 50 de metri de mare), am rupt o creanga de par salbatec inflorit, am rupt o tulpina de papura, inalta ca o lance, m-am luptat, am urlat, am stat toropit la soare - si m-am intors tirziu la Balcic, ars de soare, cu o febra in care simteam ca se aduna aerul de mare, vintul, cele citeva ore de dezmat pe plaja, toata ziua asta de soare si de copilarie.
Nu stiu nici acum cum o cheama pe nevasta maiorului. I se spune, nu stiu de ce, „Iancu" - si imi place numele asta barbatesc, putin caraghios, spus unei femei melancolice. Nu e frumoasa. E chiar departe de a fi frumoasa. Dar nu stiu ce tandrete supusa, miscatoare la o femeie de virsta ei (35 de ani?), ii da atita feminitate.
Tragedia lor conjugala e simpla. Un barbat impotent si gelos pina la furie. O viata de provincie, fara nici o scapare, controlata de tot tirgul.
A fost intr-o dupa-masa aici, a plins, mi-a povestit totul, linistita, lasind sa-i curga lacrimile pe care i le stergeam ca unui copil. Ma mingiia, ma saruta, eu refuzind elanurile ei, fara bruschete, dar cu fermitate. Aseara, intorcindu-se de la Ecrene. Imi vorbea despre pasiunea brusca pe care nu se poate opri sa o „faca" pentru mine.
Nu, Iancule draga, nu.

A fost Nae Ionescu in zilele de Pasti. Cum drumul meu spre centru trece pe linga vila lui, l-am vizitat. (Mi se pare ca era chiar in prima zi a sosirii mele, adica simbata trecuta.)
Neschimbat, etern Nae! Brusc, fara pregatire, fara tranzitie, mi-a povestit tot ce i-a spus lui Nicholson, de l-a pus - se intelege - in cur. Inimitabilul lui accent de modestie degajata! Cit e de copilaros, cit de mult vrea sa epateze si cit de multa placere imi face sa-l ajut, cu aerul meu de admiratie interzisa, de mirare perpetua, de asteptare surprinsa, intrigata. Copilaria asta a lui e unul din ultimele lucruri pentru care imi este inca drag.
Lui Nicholson (deputatul laburist care a fost acum 2 saptamini la Bucuresti) i-a spus ca nu va intelege nimic din Romania, daca va voi sa o judece cu criteriul „libertatii individuale". E o valoare pe care nu o cunoastem, pe care am imprumutat-o de aiurea si peste care evolutia organica, fireasca, a neamului romanesc trece nesocotind-o obligatoriu.
Foarte bine, as fi vrut sa-i replic lui Nae. Dar cind spui asta de pe terasa unei magnifice vile la Balcic, sau din balconul unui somp­tuos palat la Baneasa. cind te asteapta afara un Mercedes Benz, cind hainele ti le aduci de la Londra, rufele de la Viena, mobilele de la Florenta, articolele de toaleta de la Paris, toata teoria asta este teribil de reactionara. Nu cumva este un inconstient act de aparare?

Ieri-dimineata, deschizind fereastra, primul lucru pe care l-am vazut a fost o fata tinara, iesind din vila din fata casei mele si alergind pe drumul de jos, in sort alb, camasa alba de sport si o bluza orange, toate stralucind in soare.
Putea fi o fata urita (si intr-adevar, mai tirziu, la Mahmut, unde am vazut-o de aproape, m-am convins ca nu avea nimic exceptional), dar in clipa aceea era tineretea, libertatea, dimineata insasi.
Une jeune fille en fleurs... (Mai ales ca citesc - ca de obicei. In vacanta - Proust.)
Am aflat cu surprindere ca Virginica Radulescu, mica dama pe care am cunoscut-o acum vreo 5 ani intr-o seara la Carol si cu care pe urma am avut un fel de amor (locuia pe atunci pe Mintuleasa), s-a maritat cu un arhitect care o iubeste de moarte. I-am intilnit pe amindoi in Balcic - si nu m-am putut opri sa nu-mi amintesc de povestea atroce a lui Aurica Rosenthal cu Geta, intimplare asemanatoare.
Ei bine, pe cine intilnesc joi seara, la Lacul cu Pesti. In tovarasia Virginichii si a arhitectului? Je vous le donne en miile... Pe Geta, desigur, cu noul ei barbat. Secrete solidaritati de destin, de profe­siune, de temperament.
Saracul Swann. Saracul Saint-Loup. Exista mereu cite o noua Odette, cite o noua Rachel.
Si tu, care scrii aceste rinduri, esti oare sigur ca nu ai si tu la Bucuresti o Odette a ta, careia de altfel i-ai si trimis de aici doua scrisori sentimentale, pe care ea le-o fi citit ducindu-se sau revenind de la un rendez-vous?

Bucuresti, duminica, 8 mai 1938

De o saptamina, de cind m-am intors de la Balcic, duc o viata impardonabila, de om lenes, care se extenueaza pierzindu-si timpul. N-am izbutit sa ramin o singura seara acasa. Mi-am pierdut noptile cind cu Nelly Ehshich (dupa Gotterdamenmg), cind cu Cicerone (dupa Rosen Kavalier), cind cu Cella (o seara de cinematograf), cind cu Leni si Froda, la „Melody" (azi-noapte m-am intors la 4 dimineata, nici macar indeajuns de dezolat de a o fi privit flirtind tot timpul cu Lazaroneanu, Hefter si alti o suta de tipi carora le arunca zimbete, saluturi, chemari, replici...). Trebuie de altfel sa fiu drept cu ea: a fost toata saptamina extraordinar de afectuoasa, si in 7 zile a venit la mine nu mai putin de 3 ori.
imi promit sa devin laborios si cuminte. Nu ma pot suferi in destramare si lene. Lenevia e foarte buna la Balcic, singurul loc unde nu ma demoralizeaza.

Vineri, 7 aprilie 1939

Vinerea Mare! O zi glorioasa de primavara. As avea chef s-o petrec pe un chaise-longue, la soare. Ma batea gindul azi-dimineata sa plec la Balcic. Am si fost la Lares, sa iau informatii. Am un avion duminica dimineata si m-as putea intoarce miercuri, fara ca tre­burile de la Fundatie sa fie lasate in parasire. (Daca Cioculescu n-ar li fost concentrat, daca Revista n-ar fi ramas toata pe seama mea - nu incape indoiala ca nu lasam sa treaca vacanta asta fara sa plec undeva si sa lucrez...
S-ar putea inca sa plec pentru cele 3 zile de Pasti, dar nu sunt sigur. Ma simt destul de bine acasa, singur. Telefonul vad ca tace si poate ca ma va lasa, daca nu propriu-zis sa lucrez, cel putin sa citesc, sa scriu cite ceva, sa pun oarecare ordine prin hirtii.

Miercuri, 3 mai 1939

Doua zile la Balcic. M-am intors ieri-dimineata cu avionul. Drumul la ducere - duminica dimineata - tot cu avionul il facusem. Am locuit, ca de obicei, la Dumitrescu. Incep sa fiu un „balcician" vechi - si inca ramin la aceleasi gazde: cind nu e la Paruseff (care si-a vindut casa - si imi pare foarte rau...), e la Dumitrescu.
Am avut trei dimineti: le-am petrecut pe toate trei pe mare. Ma intorc negru la fata, ca dupa o vacanta intreaga.
Nu mai am desigur la Balcic, sau o am din ce in ce mai putin, uimirea de pe vremuri, de a regasi acele locuri miraculoase. M-am familiarizat cu ele, si-au mai pierdut din aspectul lor straniu. Totusi, totusi, sunt momente cind tresar in fata lor ca in fata unor aratari fantastice, fabuloase, neinchipuit de departate. Luni seara m-am dus (eram singur cu Cicerone Theodorescu) pina mult dincolo de vila Iunian si arh stat „la luna", cu ochii pironiti spre mare, un ceas lung si plin cit zece ceasuri. Balcicul are ceva care ma imbata, ma destrama, ma descompune. Imi vine sa ma lungesc pe pamint, cu bratele desfacute si sa spun: „gata, mai departe nu mai merg". As ramine asa o viata intreaga.
Cind s-a innoptat de-a binelea, ne-am dus in tatarime si pe urma am iesit pe la marginea mahalalei, sus pe deal, unde iar am ramas, nu stiu cit, privind spre marea inundata de luna, spre Balcicul luminat ca un golf sclipitor.
Privita de acolo, toata viata mea mi se pare gresita, stupida, incordata fara sens.

Marti, 27 iunie 1939

Doua zile la Balcic. M-am intors aseara. Cel putin doua zile am putut sa nu ma gindesc la nimic, sa uit ca nu am bani, sa uit de chirii, proprietar etc.
Dar iata-ma intors si ma intreb cum voi iesi din incurcatura in care ma aflu. Tresar la fiecare zgomot de ascensor, la fiecare pas care se aude afara, pe sala: nu cumva vine proprietarul, sau por­tarul, sau cineva de jos, de la administratia imobilului, sa ceara chiria care trebuia platita inca de ieri?
Mi-ar trebui sa gasesc de undeva 50 000 de lei - dar de unde? de unde?

Miercuri, 24 aprilie 1940

Cred ca voi pleca vineri la Balcic pentru citeva zile (pentru zece, daca se va putea). As fi plecat miine, dar am noi incurcaturi la re­giment, unde incerc sa-mi prelungesc cu o luna noua mea perioada de concentrare, care in principiu trebuie sa inceapa la 1 mai, lucru ce mi-ar taia in doua vacanta de Pasti.
Pun oarecare nadejde in aceste citeva zile de Balcic. As vrea sa-mi schimbe infatisarea asta obosita, de om palid, sfirsit, urit, pe care n-am curajul sa-I privesc bine in oglinda. As vrea sa-mi redea putina incredere in mine, putin curaj.

Vineri, 3 mai 1940

Sase zile la Balcic, intr-un Balcic innorat, friguros, umed, mai mult de noiemvrie decit de aprilie. Ma intorc totusi odihnit, cu fata arsa de vint, daca nu de soare.
O plimbare la Ecrene, a doua zi de Pasti, s-a schimbat intr-un mic naufragiu, caci, desi plecati pe soare, a trebuit sa parasim imediat plaja de la Ecrene, goniti de norii strinsi in citeva clipe. Furtuna a izbucnit cind ne gaseam in larg. Pe o ploaie teribila, cu grindina, am acostat ca vai de lume dincoace de Hilalgi si ne-am refugiat goi, desculti, uzi, la via lui Pen, unde am spart usa cabanei. Am ris nebuneste si toata aventura mi s-a parut la urma urmelor frumoasa, in zilele urmatoare a fost asa de frig, incit mereu voiam sa fug inapoi la Bucuresti. E adevarat ca ma oboseau si Comsa si Lereanu, foarte de treaba, ca totdeauna, dar obositori prin simpla prezenta. Eu, la Balcic, daca nu sunt singur, liber sa umblu sau sa lenevesc, nu ma recunosc. Benu (pe care l-am luat ca sa-i arat Balcicul) nu m-ar fi incomodat, desigur.
Totusi, tout compte fait, a fost o vacanta. Citeva plimbari la Hilalgi, in tatarime, spre Cavarna, citeva ore de lene la cafenea, citeva dimineti de somn - si peste toate astea marea - o mare verde, vinata, mauve - toate astea inca sunt mai bune decit starea deplorabila in care plecasem.
Aseara, intorcindu-ma cu avionul, am gasit un Bucuresti insorit, care in citeva ceasuri s-a intomnat si el. La munte a nins. Pe strada e frig. Sa tot stai in casa si sa lucrezi.
In Norvegia, lucruri grave. Retragerea englezilor nu stiu inca daca e un insucces local, sau caderea intregii actiuni intreprinse.
Azi-noapte, lunga discutie enervanta cu Camil Petrescu, care a prevazut tot si acum jubileaza iritat. Sistemul lui filozofic, care „realizeaza lucruri ce nu s-au facut de 2 500 de ani incoace" (tex­tual), gaseste noi confirmari. Mi se pare ca el insusi e speriat de atitea succese.

Vineri, 28 noiemvrie 1941

Am vazut Balcicul asta-noapte, in vis, o singura clipa - dar un Balcic minunat, plin de lumina si culoare. Eram pe creasta podisului si in fata mea s-a deschis brusc golful cel verde (era in aprilie sau mai) si marea profund albastra. Era ametitor de frumos - dar m-am trezit deodata si totul a disparut.